Peisaje de carte poștală
La nord-est de București, pe cursul unor fire de de apă subțiri (văile râurilor Vlăsia și Cociovaliștea) care alimentează o serie de iazuri mici – Săftica, Balotești, Căciulați, Moara Vlăsiei – se deschide un lac formidabil, mai mare decât toate celelalte la un loc: Căldărușani. E un lac natural cu sute de ani vechime, așezat între păduri. Are o formă ramificată, cu două brațe care îmbracă o mânăstire și un canal lung, șerpuit, care face legătura între intinsuri de proporții. Dintr-un capăt în celălalt, lungimea lacului trece de 5km, în linie dreaptă, iar lățimea depășește 1,2km în unele zone. Dar astea sunt cifre fără semnificație. Atmosfera locului e dincolo de cuvinte și fotografii.
Căldărușani e un lac care surprinde prin peisaj. Pe relieful plat, de câmpie, din jurul Bucureștilor, unde lacurile sunt adesea ligheane cu apă pe fundul unor văi aride sau acumulări imense create pe vatra unor sate de oameni năpăstuiți, peisajul e rareori un spectacol. Ca pescar, speri să găsești măcar maluri împodobite cu cortine de stuf și câte un copac pe care să ți se odihnească privirea. Căldărușani e cum nu se poate mai diferit. Teritoriul lui adună laolaltă perspective ample de ape libere, întinderi de plaur, insule de cocioc plutitoare, maluri înalte că niște faleze verzi, o pădure bătrână, decupată din Codrii Vlăsiei, ai cărui arbori coboară până la apă și, nu în ultimul rând, reperul istoric al mânăstirii cu același nume, ridicate la 1637 de Matei Basarab pe o peninsula înconjurată de lac din trei părți. Lacul e vechi, foarte vechi.
Aproape că nu era specie de apă dulce care să nu se fi găsit acolo din abundență, de la crap, somn, biban, plătică, șalău sau știucă și până la caracudă sau lin.
Până în urmă cu 30 de ani, în jumătatea de est a lacului se putea găși o micro-deltă, formată din vaste suprafețe de plaur (zeci de hectare, dacă nu mai bine de o sută), în interiorul căruia existau canale și ochiuri de apă ascunse. Bogăția de pește a locurilor era fantastică. Aceste ochiuri la care se ajungea pe cărări întortocheate, adesea mascate de stuf, dădeau bălții un aer de mare secret și erau preferate de pescarii cu experiență, pe urmele cărora se mai țineau și începătorii. A pescui de la mal era un semn de diletantism, rezervat celor care nu cunoșteau balta. Inițiații intrau în stuf și se orientau în labirintul de poteci bifurcate, către deschiderile din plaur, care puteau fi minuscule, dar productive (am văzut sute de kilograme de caras și plătică prinse în ochiuri cât o copcă mai răsărită), sau atât de mari încât să te plimbi cu barca pe ele. Aproape că nu era specie de apă dulce care să nu se fi găsit acolo din abundență, de la crap, somn, biban, plătică, șalău sau știucă și până la caracudă sau lin. Mi-am petrecut mulți ani vacanța de vară într-o casă pe malul lacului, bătând coclaurii cu un snop de undițe de trestie în spate, și mergeam pe potecile înșelătoare de plaur mai ușor decât merg astăzi pe stradă. Școala primară de pescuit am absolvit-o aici, pe cocioc.
Delta care dispare
Delta această excepțională – nu e un comentariu strict subiectiv, impresia pe care o făcea era puternică și e menționată și de autori mai vechi, cum e Petre Grant – a fost dragată aproape total la sfârșitul anilor 80, din motive pe care pot doar să le bănuiesc. An după an, o dragă urâtă și ruginită (mai târziu au fost două) înghițea un ecosistem unic, până când la un moment dat n-au mai rămas decât urme de plaur pe margini și în locul lor au apărut ape libere. Doar în extremitatea estică a lacului mai sunt și astăzi zone cu plaur, care pot da o mică idee despre jungla de altă dată. Dragarea s-a oprit după 1990, muncitorii care își făcuseră grădină și casă pe malul apei au dispărut, draga a fost scoasă, tuburile ei au fost abandonate și mai târziu și-au găsit loc la fier vechi (nu i-a părut nimănui rău după ele), iar pescarii și braconierii au avut dintr-o dată la dispoziție un lac fabulos. Luciul de apă crescuse și nu mai era niciun proprietar care să aibă grijă de pește.
Nostalgic după vechiul stil de pescuit, în borduri de plaur pe mijlocul apei, îmi căutam câte un mic cocioc plutitor, care să fie suficient de solid pentru a ține doi oameni, înfigeam în el beldii lungi pentru „navigație” și îl făceam plută, mutându-l din loc în loc, pe vaduri pe care le nădeam cu ce altceva decât cu mămăligă? Cociocul rămânea pe poziție și câte o lună, la dispoziția tuturor celor care aveau mijloacele de transport necesare să ajungă la el. Care erau aceste mijloace? Dacă erai înstărit, o barcă pneumatică. Dacă erai nevoiaș, o albie de lemn sau o cameră de tractor, eventual cu două scânduri pe care să stai și cu două lopățele în loc de vâsle. În sezonul cald, unii ajungeau și înot, călcând apa cu hainele și nada într-o mână și undițele în cealaltă.
Trebuie spus că primii ani după 1990 au fost o epocă de mare bună-dispoziție și jaf. În absența pazei, pescarii cu lansete și undițe erau bucuroși să pescuiască gratis și să ia tot ce prind, iar brigăzile de braconieri croșetau lacul cu setci și ave, nestingherite decât de aglomerația de plase pe care tot ei o creaseră. Nu era neobișnuit să vezi bărcile lor forfotind pe apă ca taxiurile în fața gării și chiar să-i auzi înjurându-se prin cețurile nopții pentru o parcelă de lac pe care nu și-o puteau împărți amical. Nu că s-ar fi braconat numai noaptea. Găseai și ziua plutele câte unei setci înșirate pe apă ca o perdea și, dacă te uitai mai bine, vedeai burta albă a unui crap chinezesc atârnat în ațe. Furtul de pește nu era nou, se furase și înainte (am amintirea memorabilă a unui braconier care dăduse cu carbid într-un ochi de baltă mai larg, cunoscut sub numele pitoresc de „la papură”, și toată plătica se sufocase și ieșise la suprafață, iar el se plimba în aburii dimineții cu o barcă de lemn ca o copaie pe apa albă de pește și vâslea cu minciogul; fundul bărcii nu se mai deslușea, omul stătea pe un strat gros de plătică; ia și tu și taci din gură, mi-a recomandat scurt când a dat cu ochii de mine), dar în anii aceia făcuse explozie.
Firesc, peștele s-a tot împuținat, la fel și atracția mea pentru apele lacului. A rămas nostalgia după un paradis dispărut. La jumătatea anilor 90, nu mă așteptam să revin acolo prea curând. Tocmai descoperisem Delta.
Prima lecție la crap
Au trecut mai bine de zece ani până când prietenul și partenerul meu de pescuit, Grigore, care locuia foarte aproape și cu care împărțisem toate aventurile din trecut, mi-a atras atenția că lacul se schimbase din nou în bine. Avea un proprietar stabil și era păzit. Bine păzit! Fusese populat abundent cu ciortan și era deschis la pescuit. Ciortanul nu ne interesa, acum eram înarmați cu alte instrumente și cu alte ambiții, dar poate că, din vechiul fond al bălții, rămăseseră și câțiva crapi bătrâni și sălbatici. Era un început de octombrie când am ajuns din nou pe Căldărușani. Lacul era neschimbat, în timp ce noi nu mai aveam nimic în comun cu pescarii deceniului anterior. De la undițe de trestie strâmbe și cameră de tractor peticită, trecusem la echipamentul crapist modern. Și, bineînțeles, boiliesuri.
Atunci lacul ne-a servit o lecție. Convenisem cu câțiva prieteni să nădim un golf cu o porție substanțială de boilies, ca să obișnuim peștele, după care să facem o partidă de câteva zile. Am luat barca, am pus sonarul, am studiat zona, am ales locul, am aruncat nada. Nădirea a ținut aproape o săptămână, după program. A venit și data partidei și ne-am instalat convinși – nu știu de ce – că peștele o să ne mănânce din palmă. Prima zi a trecut fără o trăsătură. Patru pescari, 16 lansete. Nimic. La fel și noaptea. A doua zi, unii au încercat la porumb, dar nici porumbul n-a avut efect. Nădisem prea mult? Nu aveam peste în față? Era greu de crezut că în tot golful, pe o zona ideală de intercepție, nu era niciun crap care să se hrănească. În soarele după-amiezei, picoteam cu ochii pe malul opus când, exact în punctul în care mă uitam, un crap frumos a făcut o săritură perfectă. Ca și cum ar fi spus: „Sunt aici”. Sărise într-un desiș de stuf și papură, la câțiva metri de montura mea pusă prudent, dar greșit, pe apă liberă. În două minute, am scos lanseta și am mutat-o direct în stuf. Montura cu plumb pierdut, frână strânsă, baitrunner blocat, rod-pod ancorat în tălpi, lansete ținute sub supraveghere atentă. Arsenalul pescuitului în agățătură. N-a trecut nicio oră și a tras. Am scos peștele și am pus încă o lansetă în același loc. A tras și la ea. În timpul nopții, a continuat să tragă și am înghesuit toate lansetele pe structura care ținea peștele. Prietenii noștri, rămași cu lansetele pe mijlocul golfului, n-au văzut nici măcar un „țac”.
În soarele după-amiezei, picoteam cu ochii pe malul opus când, exact în punctul în care mă uitam, un crap frumos a făcut o săritură perfectă. Ca și cum ar fi spus: „Sunt aici”.
În ziua următoare, s-au convins că peștele se prindea numai în borduri de stuf și au atacat o bordură identică, pe care o aveau în față, la vreo 200 de metri. Identică și nu prea. Arată exact la fel, dar nu avea pește. Au mai îndurat două zile de secetă, cu un singur crap prins și altul scăpat, în timp ce Grigore și cu mine prindeam constant, apoi au cedat. Am rămas singuri și partida s-a lungit la 12 zile. Lacul era pustiu, pădurea de pe malul opus avea tonuri grele de roșu, maro și ocru, frumusețea locului te îmbolnăvea. Ne-a vizitat și o ploaie zdravănă, de vreo trei zile, dar tot n-am plecat. Până în ultima zi, am prins numai în borduri. Ca o ironie, am ajuns să luăm pește și dintr-o bordură plasată exact pe vadul prietenilor noștri, în dreptul lor, la cel mult zece metri de mal. Își făcuseră griji din cauza ei: cum o să aducem crapii din larg peste agățătura asta? Și crapii erau chiar acolo.
