Perioada de stagiatură
If you lose, don’t lose the lesson. Dacă pierzi, nu pierde lecția, spun englezii. Partida nu fusese pierdută, dar învățasem o lecție pe care balta avea s-o repete în fiecare anotimp și indiferent de loc. În primăvară, am avut confirmarea. Am stat pe același vad, alături de un prieten pe care l-am lăsat să abordeze locul fără să-i spun nimic. Eram curios ce-o să iasă. Și el era curios. A pescuit de pe mal că la carte: sondare cu markerul, nădire cu spodul, aruncări la punct fix cu pungi solubile, monturi anti-eject fine etc. Atât că dădea pe mijlocul apei, privind și el peste pâlcul de stuf din față. Grigore și cu mine am scos primul crap din bordură înainte să fi pus măcar de-o cafea. Prietenul meu n-a văzut o trăsătură mai bine de 36 de ore. Până la urmă, s-a convins că pierde vremea (era limpede pentru mine că nu e o întâmplare, pescuitul pe larg n-avea șanse) și Grigore i-a plantat o montură la nici 15 metri în față, direct în agățătura de care se temea. Cum era de așteptat, i-a tras imediat. A pierdut peștele, l-a pierdut și pe următorul, dar de aici încolo era simplu și, după câteva ajustări ale echipamentului, a început să scoată crapii pe mal.
Prin iunie, am făcut o campanie de nădire de două săptămâni pe unul dintre locurile consacrate: coadă de lac, margini de plaur, un canal care intra în adâncul cociocului, adâncimi diferite, zone de rezidență, de hrănire, de tranzit. Tot ce ți-ai putea dori ca pescar. Era un văd pe care scria CRAP cu majuscule. De data asta, nădirea a avut efect pentru că o nimerisem chiar pe masa din sufrageria peștelui. Următoarele săptămâni au fost efervescente. Într-o noapte ploioasă (când am rămas fără lanternă și am pescuit într-un întuneric total, pe bâjbâite, neavând la noi nici măcar un chibrit) am luat și unul dintre crapii sălbatici ai bălții. Nu mai văzusem un asemenea exemplar de ani buni. Formidabil de lung, cu spatele negru și solzi arămii. Privindu-l în minciog, părea să bată spre 15kg. Cântarul ne-a arătat însă 9kg. L-am cântărit de trei ori, cifra era corectă. Un pachet de mușchi, cu stomacul lipit de șira spinării. Pe cântar, nu făcea impresie, dar acest crap din filonul vechi, autentic al lacului, care ne amintea de trecut, era pentru noi ca un premiu.
Cu asta, am încheiat o perioadă de stagiatură, la sfârșitul căreia ne lamurisem asupra alegerii locului, nadei, monturilor și stilului de pescuit. Au trecut doi ani până la următoarea partidă. Era aproape vară, la sfârșit de mai, și am făcut iarăși o nădire preliminară pe un loc nou. Ca nadă, foloseam boiliesuri dintr-un mix rulat doar cu ou, fără lichide nutritive, arome și aditivi de atracție. Mixul era suficient de bun ca să fie atrăgător pentru pește și să-l facă să revină pe zona nădită. Adăugam pelete de cambulă și nădeam cu câte 4-5kg de pelete și boilies din trei în trei zile. Porția de nada li se va părea unora mică, iar altora, exagerată. Din experiența multor sezoane pe Căldărușani și având în vedere talia și densitatea de crap, aș spune că era o nădire moderată, nu intensă, a cărei eficiență urma să se vadă în timp.
Ca nadă, foloseam boiliesuri dintr-un mix rulat doar cu ou, fără lichide nutritive, arome și aditivi de atracție. Mixul era suficient de bun ca să fie atrăgător pentru pește și să-l facă să revină pe zona nădită.
Locuri fierbinți
Peștele a răspuns de la prima partidă. Aveam sărituri pe zona nădită chiar în timp ce ne instalam tabăra, înainte să aruncăm lansetele. Destul de repede, am prins și crapii de două cifre pe care îi așteptam, iar media capturilor era pe la 7-8kg. Nădirea cu bile și pelete mari, fără semințe, făcuse să depășim etapa ciortanilor, care nu ne-au mai deranjat. Pescuiam în marginea unei întinderi de plaur cu adâncimi variabile, de la 1,5 la 3 metri. Marginea plaurului avea o mulțime de agățături, inclusiv o conductă de metal mare și grea rămasă de la vechea dragă, care nu putuse fi recuperată de vânătorii de fier vechi (alintați „magneții”) și era inevitabil să pierdem pește. Grija noastră era să pierdem cât mai puțin. Stilul de pescuit care se potrivea cel mai bine era plantat și blocat! Ca să ajungi la structuri aflate la 200 de metri sau ca să pui o montură în gura de intrare a unui canal de plaur, canal care nici măcar nu se vedea de pe mal, nu aveai decât soluția plantatului. Avantajul era că puteam folosi un echipament solid. Lansete robuste, mulinete de forță, un rod-pod bine ancorat de sol, fir principal foarte gros, plumbi-ventuză de minim 140g. Era un stil hit & hold, care pe care. Crapul trebuia ținut pe loc din clipa în care se înțepa și tras afară din agățătură. Dacă îl lăsai să ia viteză, se îngropa în stuf sau sub plaur și îl pierdeai.
Partidele din mai au fost un ca tipar pentru ceea ce a urmat tot anul, ca și în cea mai mare parte a anului următor. Lună de lună, făceam măcar una-două partide de 48-72 de ore, în paralel cu pescuitul pe alte lacuri. Băteam aceleași locuri și prindeam de fiecare dată mulțumitor, ocaziile când nu luăm măcar un crap de cel puțin 10kg fiind rare. Nu mai era nevoie de prenădiri. Învățasem „locurile fierbinți” și crapii învățaseră și ei că acolo se găsește frecvent o mâncare bună. Odată ce descopereau că s-a pus masa, trăsăturile erau constante. Să nu se înțeleagă că pescuitul devenise lejer. N-a fost niciodată așa. A existat o doză de incertitudine în fiecare partidă și, dacă greșeai, suportai consecințele. Am schimbat compoziția nadei în multe rânduri, pentru teste, și, pe lângă boiliesuri și pelete, am folosit și semințe. Am prins parcă mai mult ca oricând, dar media de greutate a scăzut drastic. Așa că am renunțat la ele, singurele excepții fiind cânepa și amestecurile de semințe mici, pe care le foloseam însă doar în sezonul rece.
Crapul trebuia ținut pe loc din clipa în care se înțepa și tras afară din agățătură. Dacă îl lăsai să ia viteză, se îngropa în stuf sau sub plaur și îl pierdeai.
Alteori, aparent fără a greși cu nimic, pescuitul putea fi dificil. Într-un an, la sfârșit de noiembrie, am făcut o partidă de patru zile de ore pe un loc cunoscut. Apa nu era foarte rece, nivelul lacului crescuse cu 50cm, aveam adâncimi suficiente și peștele ar fi trebuit încă să se hrănească. N-am prins nimic în primele 24 de ore. Lacul era mort, vremea era foarte umedă, aerul părea lichid. Aparent, condiții bune, dar fără vreun rezultat. În a două noapte, am luat un crap, iar peste zi, încă unul. Curios, vadurile cele mai productive nu dădeau nimic, peștii veniseră la întâmplare, din zone diferite. Ce era de făcut? Presupunând că peștii nu plecaseră să ierneze pe gropi și stăteau încă sub plaurul din fața noastră, am început să mutăm lansetele metru cu metru pe toată marginea plaurului. Căutam un punct în care peștele era dispus să tragă. Am pus monturi rigide articulate, cu cârlige mici și pop-up-uri de 14mm, iar ca nada i-am dat pelete înmuiate în lichide nutritive și bile moi, tăiate bucăți. A ieșit o pastă vâscoasă, un boilie shake parcă făcut să îl bei cu paiul. Schimbarea a funcționat. Am început să avem trăsături mai dese și mai grupate și, cum găseam un loc bun (erau alte locuri decât cele de până atunci, deși nu se deosebeau cu nimic ca aspect sau adâncimi sau structuri), aduceam și alte lansete mai aproape de el. În a treia zi mi-am golit geanta de lichide nutritive și boiliesuri de cârlig, hidratate de luni bune și ținute pentru „situații speciale”, le-am amestecat cu pelete și le-am dat în baltă. Venise situația specială. Peștele mânca tot mai bine și, în a patra zi, au apărut nu numai crapii de două cifre, dar – spectacol rar – săriturile pe locul nădit. Sărituri ca vara, la sfârșit de noiembrie, pe o apă de 10 grade Celsius!
Pe plaur creșteau arbuști ca niște sălcii pitice, numiți zălogi, ale căror crengi coborau sub apă. Erau agățături dure, cu greu scoteai un crap mare din ele, însă puteai fi sigur că găsești pește acolo.
Capturi imaginare
Pentru un lac de aproape 400 de hectare, Căldărușani avea locuri puține. Porțiuni lungi de mal erau inaccesibile din cauza cortinelor dese de stuf sau a falezelor prea abrupte. Locurile bune erau și mai puține, înțelegând prin asta locurile care îți ofereau acces la structuri, care la rândul lor țineau pește. Prima regulă era că pescuitul e mai eficient pe structuri, dar a doua regulă era că nu toate structurile îți garantează că prinzi. Unele erau ignorate complet de crap, altele erau vizitate doar în anumite părți ale anului sau când apa avea un anumit nivel (nivelul putea să fluctueze). Structurile erau de obicei vizibile – stufărișuri în mal, cocioace ancorate, margini de plaur. Sub apă, topografia nu oferea prea multe. Existau unele gropi și agățături, dar substratul era în general uniform. Pe fund, aveai un strat de mâl și „cocioc mort”, cum i se mai spunea, care crea în anumite locuri așa-numitul „fund dublu”. Cociocul mort se ridica singur la suprafață vara, pe călduri mari, formând insule negre de pământ, iar după câteva zile sau săptămâni se scufunda la loc. Pe structurile care țineau peste, erau mici locuri fierbinți care deveneau punctele cele mai productive. Le descopereai treptat. De exemplu, pe plaur creșteau arbuști ca niște sălcii pitice, numiți zălogi, ale căror crengi coborau sub apă. Erau agățături dure, cu greu scoteai un crap mare din ele, însă puteai fi sigur că găsești pește acolo. Zonele cu ape deschise, libere mă inspirau mai puțin.
Strategia de nădire se lega de localizare. Nădirea era ineficientă dacă nu era aplicată acolo unde stătea peștele. Crapii nu căutau nada, aveau probabil destulă hrană naturală la dispoziție și nu ieșeau de sub plauri sau din deșișul de stuf care le oferea mâncare și adăpost. Deși cea mai mare parte a crapilor provenea din populări cu ciortan făcute anual, Căldărușani se manifesta ca un lac sălbatic, pe care peștele adopta un comportament prudent și nu era ușor de prins. Cea mai eficientă metodă de a-i capta interesul era prenădirea. E drept că prenădirea lua timp, dar era un timp pe care îl recuperai când începeai să prinzi. Ca alternativă, nădirea în timpul partidei era și ea o soluție dacă partida avea cel puțin două zile. Altfel, pe locuri noi, în partide scurte și fără o nădire care să-și facă efectul, există și riscul să nu prinzi nimic. Și nu pentru că balta n-ar fi avut pește. Nădirea extinsă, pe zone largi, era ineficientă fiindcă multă nadă ieșea din raza de acțiune a peștelui. Era de preferat o nădire în linie, pe marginile dantelate ale plaurilor sau în desișul de stuf. Nada în sine era formată aproape numai din boiliesuri de 20-24mm. Fishmeal-urile făceau legea. Birdfood-urile dulci prindeau numai ciortan. Crapii nu erau interesați de „bomboane”. Peștele voia o mâncare serioasă, nu răspundea la păcăleli. Nici măcar în materie de pop-up-uri. Cele mai eficiente pop-up-uri erau cele rulate pe mix de boilies cu granule de plută. Semințele erau o sabie cu două tăișuri. Îți aduceau pește, dar mai ales pește mic. Dacă le foloseai că garnitură la boilies, în doze mici, pe farfuria de nadă, erau utile în sezonul rece. Vara, dacă acopereai vadul cu o mochetă de semințe și foloseai semințe și la montură, aveai mai multe șanse la ten, decât la crap mare.
Strategia de nădire se lega de localizare. Crapii nu căutau nada, aveau probabil destulă hrană naturală la dispoziție și nu ieșeau de sub plauri sau din deșișul de stuf care le oferea mâncare și adăpost.
Crapi mari, de fapt, lacul nu dădea niciodată, deși exemplarele de până la 15kg erau frecvente. De aici și o întrebare căreia n-am reușit să-i găsim un răspuns: cum era posibil să prindem atât de mulți crapi de două cifre, dar să nu ajungem la exemplare cu adevărat importante? Părea că lacul își stabilise un plafon în dreptul pragului de 15kg, pentru că toate capturile noastre se opreau acolo. Stând de vorbă cu alți pescari, auzisem destule povești cu crapi capitali, dar care nu erau altceva decât mitologia obișnuită din jurul oricărui lac de mare întindere, creată de oameni care nu văzuseră un pește mare în viață lor. Orice captură era înflorită, iar crapii de 10-12kg pe care îi prindeam li se păreau enormi. În relatările hiperbolice ale paznicilor sau proprietarilor lacului, deveneau trofee impresionante. Acu’ a luat unu’ de 20 de kile, în fața mea! spunea la telefon câte un paznic, admirând un exemplar care abia dacă avea jumătate din greutatea pe care i-o atribuise. Și toată lumea era dispusă să creadă. Cu vederile lui panoramice și aerul lui pictural, de carte poștală, Căldărușani părea mediul perfect pentru a produce trofee. Apele mari și sălbatice au un mister anume. În fața unui lac care se întinde de aici și până la apusul soarelui, poți visa capturi fabuloase.
