Primele două articole din această serie despre poveștile care se ascund în fotografii, dedicate lacurilor de la Polcești și Horgești, au plecat de la comentarii făcute de Rod Hutchinson. Nu întâmplător. Literatura lui e plină de observații interesante și uneori profunde, prezentate într-un mod autoironic.
De exemplu, ca să arate cât de importantă e localizarea crapilor în sezonul rece, Rod povestește o partidă făcută pe un lac de lângă Londra. Vine cu gândul să se instaleze pe un stand unde crede că ar putea sta peștii. Descarcă un munte de echipament pe o roabă umplută cu vârf. Împinge roaba pe un drum noroios și transpiră în cizme grele și haine groase. După câteva sute de metri, se prăbușește de oboseală. Decide să se instaleze exact în locul pe care căzuse, departe de standul pe care îl avea în minte. Ca să-și revină, se duce la cârciumă, după care se întoarce pe lac ușor afumat, își aruncă lansetele la întâmplare și se culcă. Dimineața, e trezit de măcănitul unui rățoi prietenos care voia niște boiliesuri. În timp ce hrănește rățoiul, vede că una dintre lansete se zguduie pe suport. Avusese o trăsătură, dar peștele nu putea să ia fir. Firul era înghețat.
În orele și zilele următoare, Rod prinde mai mulți crapi mari, iar pe standul pe care și l-ar fi dorit nu se prinde nimic. Concluzia lui: „Let no one convince you that luck does not come into successful fishing.” Să nu credeți că succesul la pescuit nu se bazează și pe noroc. („Memories of Carp”, Angling Publications, 2004)
Acest mod anti-eroic de a prezenta pescuitul e cât se poate de realist.
Sectorul A, aprilie 2019
În aprilie 2019, partenerul meu de pescuit, Vitalii Bujilov, și cu mine ne-am așezat pe standurile noastre preferate de pe Sectorul A. În stânga noastră, pescuia un prieten, Mircea Faur. Mircea era pe lac de câteva zile, găsise peștele și începuse să prindă. Pentru noi, lucrul cel mai important era să aflăm de la el adâncimea la care se hrăneau peștii. După locurile în care își pusese balizele, aproape de mal, părea să pescuiască la apă mică.
— Mircea, unde ai prins mai bine? l-am întrebat.
— La apă mică, a zis el, după cum bănuiam.
Sectorul A nu e un lac simplu. Densitatea de crap e medie spre mică, iar crapii sunt sub presiunea pescarilor din martie până în noiembrie. E util să aduni cât mai multe informații înaintea partidei. Cei care nu cunosc lacul pun întrebări despre nade și despre monturi. La ce se prinde mai bine, ce aromă de boilies preferă peștele, care e cea mai bună montură? Cei care cunosc lacul sunt indiferenți la nadele și monturile celorlalți pescari. Singurul lucru care îi interesează e unde stau crapii. Ar trebui ca un alt pescar să prindă zeci de crapi ca să te preocupe (vag) nada și montura pe care le folosește, dar e suficient să prindă unul ca să te gândești imediat de unde l-a prins.
Am balizat câteva locuri cu apă mică de-a lungul malurilor și alte câteva cu adâncimi mari. Peste zi, nu s-a întâmplat nimic. Nu era ceva neobișnuit. Prima zi a partidei, în care stai pe apă câteva ore cu barca, cauți locurile cu sonarul, le verifici cu prodding-stick-ul și pui balize, înseamnă o agitație și peștele poate să plece din fața ta.
În timpul nopții, am auzit forfotă pe standul lui Mircea. Era zgomotul inconfundabil al peștelui care lovește apa la suprafață în timpul drilului, când e băgat în minciog. Mircea ne-a ținut în driluri toată noaptea. Dimineața avea aliniate la mal slinguri cu crapi care trebuiau fotografiați. La noi era liniște. M-am gândit că era ceva greșit în felul în care pescuiam.
Spre prânz, lucrurile au luat o altă întorsătură. Mircea a continuat să prindă, iar captura finală a fost cel mai mare pește din lac. Era un exemplar pe care îl botezasem Haplea pentru că se putea prinde frecvent într-un interval scurt, de câteva zile. La fel de bine putea să dispară cu lunile, dar nu multă lume știa asta. Acul cântarului s-a oprit la 34kg. Scăzând greutatea slingului, peștele avea 32kg. Era primul crap din istoria lacului care depășea pragul de 30kg. Cu un corp lung și o burtă enormă, Haplea abia încăpea în salteaua de recepție. Mircea era transfigurat. După cântărirea peștelui, i-am făcut un set de fotografii.
Înainte să mă întorc la standul meu, era ceva care mă frământa.
— Mircea, ce înseamnă la tine „apă mică”?
— În jur de un metru. Sau mai puțin.
Asta greșisem. Adâncimea. Noi aveam balizele la adâncimi de un metru și jumătate. Diferența de adâncime părea mică. În aprilie, putea fi majoră. Vitalii și cu mine eram siguri că trebuia să schimbăm locurile.
Am sărit în barcă, am scos balizele din apropierea malurilor și le-am pus lipite de mal, la adâncimi sub un metru, pe locuri tari și drepte, unde montura și nada nu riscau să cadă la apă adâncă. Am lăsat o singură baliză pe mijlocul apei, la baza unui prag unde adâncimea era de 3m.
Schimbarea a dat rezultate. Am prins imediat câțiva crapi, ajutați de vremea caldă și de vântul puternic, care bătea spre locurile noastre. Mircea își scosese lansetele și se oprise din pescuit, pentru el nu mai era nimic de prins. La unul dintre peștii noștri, Vitalii a băgat crapul în minciog, l-a ridicat pe saltea, i-a scos cârligul și s-a pregătit să-l elibereze.
— Nu-l fotografiați? a întrebat un paznic care fusese martor la dril.
— E mic, a zis Vitalii.
— Ce vorbești? a zis paznicul. Are cel puțin 20kg.
Am pus peștele în sling și l-am cântărit. Într-adevăr, trecea (cu puțin) de 20kg. Era un pește mare, dar imaginea colosală a lui Haplea era încă proaspătă în mintea noastră, așa încât un crap de 20kg ni se păruse mic.
Orele următoare au fost pline. În restul zilei, în noaptea următoare și, mai departe, a doua zi, am prins crap după crap la apă mică. Printre ei, Baby Orange, poate cel mai frumos crap din Sectorul A. La prânz, am avut o trăsătură și pe lanseta rămasă la apă adâncă, la care nu se întâmplase nimic până atunci. Peștele a venit spre mal destul de ușor și l-am băgat în minciog fără emoții. Nicio clipă nu mi s-a părut un crap mare. M-am uitat să văd ce prinsesem. În plasa minciogului, era Haplea.
Sectorul A, aprilie 2022
Rod Hutchinson făcuse greșeala să hrănească un rățoi cu boilies și nu mai scăpa de el. Pe Sectorul A de la Varlaam, o rață sălbatică descoperise că poate găsi boiliesuri și semințe pe standuri și acum se plimba în fiecare zi pe standul meu. I-am pus o porție de nadă la marginea apei. A înghițit-o rapid. O botezasem Daisy (de la Daisy Duck). Celelalte rațe sălbatice păstrau distanța, dar Daisy venea să ciugulească nada căzută pe jos.
Cristi Bunda, cameramanul filmelor noastre, s-a gândit să ia câteva cadre cu Daisy și a coborât cu camera lângă apă. Pe cameră, avea un teleobiectiv, ca să se apropie de subiect. N-a fost nevoie. Subiectul s-a apropiat singur. Daisy a crezut că va primi de mâncare și s-a dus direct la Cristi, care și-a luat cadrele de la mai puțin de un metru, în timp ce Daisy se uita la cameră.
Vremea era destul de rece și pescuiam împreună cu Mihai Perianu, care era la prima lui întâlnire cu Sectorul A. Vesel și optimist, Peri avea un ritual de a bate lansetele în mod simbolic cu o nuia, ca să cheme peștele.
— Care e cel mai mare crap din lac în momentul de față? s-a interesat el.
— E un comun de vreo 30kg. Îl cheamă Big Orange.
— Pe el o să-l prind!
Cum Peri nu cunoștea lacul, am ales locurile atât pentru standul meu, cât și pentru al lui. Informațiile primite de la alți pescari erau că peștii se prindeau la apă adâncă. Știam mai multe locuri bune cu apă adâncă, printre care unul atât de productiv, încât Victor Costache îl numea El Dorado. Era o mină de aur. Am pus o baliză pe El Dorado, la o adâncime de trei metri, și am plantat acolo una dintre lansetele lui Peri.
Eram pe lac de duminică, acum era marți și nu prinsesem nimic. Aveam o problemă de localizare. În aprilie, vine un moment în care crapii pleacă de la apă adâncă, unde s-au hrănit până atunci, și începi să-i prinzi pe locuri cu apă mică, lângă mal. Totul e să-ți dai seama când se întâmplă asta.
Marți după-amiază, am avut prima trăsătură: un drop-back modest pe lanseta pusă la El Dorado. Am ridicat lanseta de pe suport. La capătul firului, părea să fie un pește. I-am dat lanseta lui Peri ca să filmăm drilul.
Toate drilurile făcute de Peri sunt lente. Crapul e adus atât de încet spre mal, încât ai crede că nici nu observă. Cristi a tras cadre din diverse unghiuri, a schimbat bateria la cameră, mai avea puțin și bea și o cafea. Peri era încă în dril.
— E mare, Peri?
— Nu-mi dau seama.
În sfârșit, peștele a ajuns la mal și Peri l-a băgat în minciog. M-am aplecat pe bordura standului ca să văd ce prinsese. Era Big Orange.
După asta, nu s-a mai întâmplat nimic până miercuri. Eram din ce în ce mai convins că pescuiam pe locuri greșite. Big Orange venise de la o adâncime de trei metri, dar putea fi o captură accidentală. La fel se întâmplase în aprilie 2019 cu Haplea, singurul pește venit de la apă adâncă, în timp ce la apă mică prindeam constant.
Spre apus, când lumina era difuză și caldă, Cristi a ridicat drona să tragă câteva cadre de peisaj. Drona ne-a dat o perspectivă neașteptată. Pe zona din fața standului meu și spre dreapta, zeci de crapi și de teni se plimbau la suprafață, în straturile cele mai calde ale apei. Tot peștele din lac părea să fie deasupra lansetelor mele și totuși nu văzusem nicio trăsătură de la începutul partidei.
Dacă n-aș fi fost obosit, aș fi schimbat locurile pe care pescuiam chiar atunci. Începea să se întunece, căutarea și balizarea unor locuri noi mi-ar fi luat ceva timp și voiam s-o fac pe lumină. Am amânat-o pe a doua zi. Noaptea a fost liniștită, ceea ce confirma că locurile trebuiau schimbate.
Joi dimineață, am pus patru balize pe locuri cu apă mică. La fiecare lansetă, aveam o montură de pop-up și o farfurie consistentă de cânepă. Vremea se răcise, era înnorat și începuse să plouă, condiții numai bune să pescuiești pe apă adâncă, dar eram sigur că peștii vor fi în maluri. Până vineri, când partida s-a terminat, am prins trei crapi mari. Șansa a făcut ca toți să fie trecuți de 20kg. Au fost singurele capturi.
Sectorul A, noiembrie 2022
La început de noiembrie, Sectorul A de la Varlaam era un lac pe care ai fi putut filma lucruri frumoase și cu ochii închiși. Lacul avea o cortină de plopi de jur împrejur. Arse de brumă, frunzele se coloraseră în tonuri de galben și tapetau apa și peninsula pe care erau așezate standurile. Oricum ai fi întors camera de filmat, totul era pictural. Dar filmările trebuiau făcute repede pentru că unul dintre paznici, înarmat cu o mătură, venea să dea la o parte covorul de frunze galbene de pe stand și să ne lase doar cu pământul negru.
Filmam de câteva zile cu Cristi Bunda, iar partenerul meu de pescuit era un prieten vechi, Grigore. De la o zi la alta, oboseala se aduna, cum se întâmplă când peștii trag noaptea și ajungi să dormi fragmentat, în reprize de două, trei ore, între trăsături. Partida mergea mulțumitor, găsisem câteva locuri bune, pe care prindeam zilnic, dar una dintre lansete era urmărită de ghinion. Pe orice loc aș fi pus-o, peștii păreau s-o evite.
Vremea se răcise și crapii se mutau la apă adâncă, în locurile de iernat. M-am gândit să caut un loc adânc pentru lanseta ghinionistă. Într-o zi, pe la prânz, am ieșit pe apă cu sonarul și prodding stick-ul. După ce m-am învârtit vreo jumătate de oră, am găsit un loc promițător la baza unui prag, pe o adâncime de trei metri. Pentru Sectorul A, era destul de adânc. Substratul părea tare, acoperit cu pietriș. Am pus o baliză și am plantat lanseta pe locul nou.
— Schimbi locul, schimbi norocul, a zis Grigore.
În dimineața următoare, singura trăsătură a venit pe lanseta ghinionistă. Nu mai țin minte greutatea peștelui, dar îmi amintesc satisfacția de a fi găsit un loc pentru ea.
— Ai văzut, Grigore, dacă am muncit să caut locul?
Grigore s-a uitat la mine cu amuzament.
— Să fii sănătos, că peștele n-a venit de unde crezi tu.
— Păi asta-i lanseta pe care am mutat-o ieri pe locul nou.
— Este și nu este, a zis Grigore. Azi noapte am avut un „bip” la ea. Tu n-ai auzit. Am zis că e un caras. Am înțepat, am dat niște ture de manivelă, am văzut că n-are pește. Am pus-o înapoi pe rod-pod, că mi-era somn. N-aveam chef să replantăm lanseta la ora aia.
— Ce înseamnă „niște ture” de manivelă?
— Am tras-o vreo zece metri spre larg.
Ironia nu era că peștele venise la o lansetă cu montura pusă la întâmplare, fără nadă în jur. Era că montura ajunsese pe zona cea mai adâncă a lacului, unde crapii erau probabil adunați pentru iarnă. Grigore rezolvase ecuația localizării.
