Cu Tatiana am făcut cunoștință după zile lungi de incertitudine. Tocmai se lumina de ziuă, orizontul se colorase în tonuri de roșu. În liniștea dimineții, senzorul a izbucnit într-un țipăt strident, care nu se mai termina. Regleasem baitrunnerul să fie destul de liber, ca peștele să poată lua fir, și peștele ăsta plecase ca o locomotivă. Eram în a cincea zi a partidei, dar o trăsătură atât de brutală încă nu văzusem.
Vitalii a sărit din pat ca și cum cortul ar fi luat foc. Din comoditate, nu-și ancorase sacul de dormit de rama patului și sacul i s-a agățat de picior. Vitalii nici nu l-a băgat în seamă. L-a târât după el câțiva pași, pierzându-l pe drum în timp ce fugea spre lanseta aflată la vreo 15 metri de cort. Senzorul continua să urle, tamburul se rotea nebunește, ca și cum ar fi fost băgat în priză. „Polizor!”, a zis Vitalii și a înțepat.
„Polizor” e expresia lui unică pentru trăsăturile care nu se opresc. Sunt tot felul de moduri de a descrie momentul ăsta, ca o injecție de adrenalină. Unii spun – banal – „a tras tare”. Alții – într-o notă folclorică – zic „a plecat pe cărăială”, aluzie la melodia inconfundabilă a mulinetei. Vitalii zice – concis – „Polizor!”.
Peștele a venit spre mal foarte nervos și, făcând o voltă largă, spre stânga. Mișcare clasică, numai bună să-ți croșeteze toate lansetele. Acum, însă, pe direcția pe care plecase, nu era niciun fir în apă. Mai devreme, un crap de vreo 6-7kg ne luase firul unei balize H, pentru că pusesem montura prea aproape de ea, și cu asta zona se eliberase complet. Malul era curat, deci șansele peștelui de a scăpa erau mici.
– Cum e, Vitalii? l-am întrebat.
– Nu e rocker, a zis Vitalii.
– Asta e bine.
„Rocker” înseamnă că peștele scutură din cap. Ciortanii sunt rockeri frenetici, cu un ritm dezordonat în mișcări, în timp ce crapul mare, deși nu e neapărat lent, opune o rezistență solidă, constantă, fără înflorituri.
Am luat minciogul și am intrat în apă. Vântul nu începuse să bată și lumina era încă slabă. Urmăream cu privirea firul galben alergând pe suprafața lacului, în fața mea. Când peștele a ajuns aproape, am avut impresia că e cam rapid și am zis că e mic. Am întins mâna, am băgat minciogul sub el și l-am luat din prima, ca și cum ar fi fost un ciortan. Vitalii era tensionat, lui peștele i se părea greu. Am desfăcut cu unghia nodul dintre linie și leadcore (o scamatorie care îi amuză pe cei care o văd), Vitalii a pus lanseta pe rod-pod și eu m-am aplecat să ridic peștele cu tot cu minciog și să-l aduc pe saltea. Abia dacă am putut să-l ridic. Din apă a ieșit un crap-oglindă masiv și imaculat.
– Să moară Tatiana, ce mișto e! a zis Vitalii cu accentul lui moldovenesc, uitându-se la „oglinda” care era aproape cât salteaua de lată.
La scurt timp, a venit și Florin Albu, administratorul lacului, să vadă captura. Nu cunoștea peștele, nu-l contabilizase la recensământul crapilor făcut în toamnă.
– Păi, dacă e un pește nou, să-i dăm un nume. Cum să-i spunem?
În cinstea lui Vitalii, i-am spus Tatiana.
Tatiana era al patrulea crap mare dintr-o partidă care începuse prost. Venisem la Horgești să filmez două episoade „Catch & Release” și, ca și altă dată, Horgeștiul a ținut să-mi atragă atenția că pescuitul aici e frumos tocmai pentru că nu e simplu. La balta lăudată să nu te duci cu sacul (de boilies). Asta e o atracție în plus, alături de mărimea capturilor. Dificultatea face pescuitul cu atât mai interesant, dar când în primele trei zile prinsesem doar trei pești de 12-13kg, mi-a trecut prin cap că s-ar putea să abandonăm filmarea. Pur și simplu, n-aveam ce arăta la cameră.
Horgești are un specific cu care nu m-am mai întâlnit. O populație de 250 de crapi de „două cifre” se răsfață pe o întindere de 50 de hectare de apă. Cinci crapi pe care vrei să-i prinzi la hectar.
Vlad Pavlovici
Sub aspectul blajin, de iaz molcom așezat între dealuri decorate cu petice de pădure, Horgești are un specific cu care nu m-am mai întâlnit. O populație de 250 de crapi de „două cifre” se răsfață pe o întindere de 50 de hectare de apă. Cinci crapi pe care vrei să-i prinzi la hectar. „Răsfăț” e cuvântul potrivit, pentru că abundența de hrană naturală – larve, melci, crustacee – îi pune peștelui pe tavă tot ce-și dorește. De ce l-ar mai interesa boiliesurile? Și problemele abia încep. Lipsa structurilor de orice fel, vizibile sau scufundate, și adâncimea constantă fac din localizare o loterie. Te ajută doar vântul. La Horgești, ne doream să bată spre zona cu apă adâncă a lacului, unde ne așezasem, dar în cinci zile a bătut invers sau n-a bătut deloc.
Doar într-o seară vântul s-a întors cu fața spre noi, pe cer au apărut câțiva nori și s-a făcut răcoare. La scurt timp, am prins un „ciortan” de vreo 10 kg. A fost un semn că lucrurile se schimbă. Zona nădită începea să producă. În noaptea aceea, trăsăturile au venit din două în două ore și au început să apară peștii mari. Doi crapi de 17kg și 18kg au aterizat pe saltea. Peste zi, am scos toate lansetele și am odihnit vadul, dar am continuat să nădim (nu e rău ca peștele să poată lua nada și fără să găsească o perdea de fire pe zona nădită), iar în seara următoare am mai prins un „comun” de 17kg. Apoi a venit Tatiana.
Tatiana de la Horgești locuiește într-un lac special, unic, care produce crapi mari fără a fi carpodrom. Trăsăturile nu curg pe bandă rulantă, pot trece zile până când trenul cu crapi oprește în stație, dar merită să aștepți pentru momentele astea. Mai mult decât pe alte lacuri, la Horgești ai nevoie de un plan corect, de o nadă eficientă și de multă răbdare. Dacă vrei să o seduci pe Tatiana, nu e suficient un buchet de boilies. De aici marea atracție (cel puțin pentru mine) a locului, care mi s-a imprimat încă de la prima partidă. Horgești nu-ți oferă doar capturi memorabile, îți oferă o experiență de pescuit completă.
