Într-una dintre ultimele cărți publicate de Rod Hutchinson („Carp Along the Way, Volume Two”, Angling Publications, 2009), există un capitol intitulat „Every Picture Tells a Story”. Fiecare fotografie spune o poveste. E o temă recurentă în scrisul lui Hutchinson, tratată și în alte cărți și articole, iar ideea că imaginile transmit povești e bineînțeles mult mai veche. Textul lui Rod Hutchinson e unul memorialistic, într-un stil relaxat, plin de umor și autoironie, și se referă la poveștile și anecdotele care stau în spatele fotografiilor cu capturi sau cu alte subiecte de pescuit.
E un lucru pe care toți îl avem în comun, ca pescari de crap. Pentru fiecare dintre noi, partidele pe care le-am făcut de-a lungul anilor au în spatele lor povești mai bogate decât ce s-a păstrat în fotografii. Iată povestea din spatele unora dintre fotografiile mele.
Polcești, octombrie 2018
La începutul lui octombrie 2018, am ajuns la Polcești cu gândul să testez un lac nou și să fac un film despre el. Lacul era de fapt o bucată de lac cu o suprafață de 14ha, care avea forma unui canal lung de aproximativ 900m, cu lățimi variabile, de până la 170-180m. Acest canal pe care urma să pescuiesc se numea Polcești 3 și era încadrat la capete de garduri de plasă care blocau trecerea peștelui. Administratorul lacului recoltase o serie de crapi mari din tot lacul și îi transferase în Polcești 3, care urma să se deschidă la pescuit în primăvara anului următor. Alte secțiuni ale aceluiași lac primiseră indicativele Polcești 1, 2 și 4, iar lacul alăturat se numea Polcești 5.
Înaintea partidei, am văzut mai multe fotografii cu crapii băgați în lac. Printre ei, erau câteva exemplare spectaculoase care depășeau 20kg și pe care oricine s-ar fi bucurat să le prindă. Peștele care mi-a atras atenția era o „oglindă” colorată, cu o linie de solzi pe spate, care avea în jur de 24kg. Nu știam însă cât de sigure erau gardurile. Crapii mai erau în Polcești 3 sau trecuseră pe sub plasă în secțiunile alăturate? Era o întrebare la care nimeni nu putea să răspundă.
Ca peisaj, locul era sălbatic. Malurile erau simple și dezgolite. Nu aveau cortinele de stuf omniprezente pe alte lacuri. Unul dintre maluri avea o pantă lină până la apă, cu un drum de pământ șerpuind printr-o mare de iarbă, iar malul opus era înalt și abrupt, ca o mică faleză. Pe malul cu drumul, pe care urma să se pescuiască la deschiderea lacului și pe care trebuia să mă așez, nu era amenajat niciun stand. Puținele urme de civilizație pe marginea lacului erau un gard cu pari de lemn vechi, un closet rustic care stătea să se prăbușească și o enormă barcă de fibră de sticlă verde. Pe tot malul, cât era de lung nu vedeai nici măcar un copac.
Era un lac cu aspect minimalist, pictat într-o culoare intensă. Întinderea cu aspect de stepă, acoperită numai cu iarbă, se uscase de secetă și era complet galbenă. Câmpul galben cobora până la apă și strălucea în lumină. Tot galbene erau și miriștile de pe dealul din capătul lacului. Singura pată de culoare era un cal negru-maroniu, ca de ciocolată, care stătea legat în iarba înaltă.
Segmentul de lac pe care stăteam îmi amintea de Horgești ca topografie. Un bazin de fermă piscicolă mai mult lung decât lat. Pe lacurile lungi și înguste, crapii se găsesc de multe ori într-un capăt sau altul, în funcție de vânt, de adâncime și de temperatura apei. La Polcești 3, lacul avea aceeași adâncime în ambele capete. Eram singur pe lac și m-am gândit că ar fi mai prudent să stau la mijlocul lui. Lacul era orientat est-vest, pe direcția vântului dominant din zonă. Asta însemna că, în cea mai mare parte a timpului, vântul avea să bată din lateral, în lungul lacului. Prognoza meteo confirma asta. Aveam vânt lateral mediu de 20-30km pe oră aproape în fiecare zi, dar nu din aceeași direcție, ceea ce era important. Dacă peștele se ducea dintr-o parte în alta a lacului după vânt, trebuia să treacă și prin fața mea. Iar dacă nu era influențat de vânt, din locul în care mă așezasem puteam să acopăr o suprafață de apă mare.
Am ieșit cu barca și sonarul pe apă ca să văd ce găsesc și, după cum bănuiam, n-am găsit mare lucru. Lacul avea profilul tipic de bazin piscicol, cu substrat uniform, fără denivelări, ca să fie ușor de năvodit. Zona cea mai interesantă era malul de vizavi. Lângă mal, exista o fâșie de pământ tare, numai bună pentru prezentarea monturii și nadei, după care fundul lacului devenea mâlos. Fâșia de substrat tare avea 10-15m lățime, iar adâncimea pe zona ei cobora până la 2,20m. Pe mijloc, lacul avea 2,70m. Am pus câteva balize pe locuri cu substrat tare, am plantat lansetele în jurul lor și am dat în jur de 1kg de nadă pe fiecare montură.
În scurt timp, mi-am dat seama ce greșisem. Nădisem cu boiliesuri și pelete cu făină de pește și pusesem boiliesuri și în monturi. Toate firele au început să trepideze chiar de la vârful lansetei, semn că peștii intraseră pe locul nădit și se loveau de ele. Așa ceva nu mai văzusem. Una e să se miște firul unei lansete, lucru care poate să anunțe o trăsătură, și alta e să vezi toate patru firele scuturându-se zdravăn. Apoi au venit trăsăturile. Trăsături slabe, ca de plătică. Prima trăsătură s-a soldat cu un sturion de vreo 10kg. A urmat al doilea, după care al treilea. S-a dovedit că lacul avea o populație bogată de sturioni, care se prindeau la orice nadă cu făinuri de carne. Accidental, se puteau prinde și la semințe, dar la boiliesurile pe bază de făină de carne și pește îi prindeam unul după altul. Ce era de făcut? Nadele „anti-sturion” cele mai sigure erau semințele mari și alunele tigrate. Semințele mici nu erau o idee bună pentru că lacul avea caras și plătică. Am trecut cu toate lansetele pe porumb și alune tigrate plus niște boiliesuri cu făină de alune tigrate. Trăsăturile de sturion au încetat și a început așteptarea.
În primele zile, nu s-a întâmplat mai nimic. Din când în când, prindeam câte un caras sau câte o plătică. Îmi umpleam timpul legând monturi și căutând locuri. Pe lacuri sălbatice, fusesem de multe ori în situația asta, să aștept și să caut. În general, căutările nu produc revelații. Nu descoperi brusc un lucru care schimbă partida. Mai curând procesul prin care înțelegi lacul e lent, ca o acumulare treptată. Aduni detalii de la o zi la alta până când știi ce ai de făcut. Am rămas cu lansetele pe locurile tari de lângă malul opus pentru că nu vedeam niciun alt loc pe care să pescuiesc. Zonele tari de lângă mal, la adâncimi de 1-2m, erau productive pe alte lacuri. De ce n-ar fi și aici? Îmi trebuia doar un fir de care să apuc partida.
Într-o după-amiază, când soarele mai avea puțin să apună, am prins primul crap. Era o oglindă de 17kg. Putea fi o întâmplare, dar a risipit o parte din incertitudinea de până atunci. Poate că nada și locurile erau alese corect. Un câștig era și faptul că nu prindeam ciortani. Preferam să aștept peștii mari decât să „am activitate”, cum se spune, cu peștii mici. Lacul îmi plăcea, era frumos în culorile lui de toamnă. Lanurile de iarbă înaltă se mișcau scuturate de vânt, ca niște benzi aurii aplicate pe marginea dealurilor. Totul era calm și liniștitor.
În dimineața următoare, la răsărit, am avut o trăsătură de crap violentă. În mod clar, era un pește puternic. A plecat spre stânga și a luat atât de mult fir de pe mulinetă, încât am plecat și eu după el, de-a lungul malului. Cum malul era liber, fără stuf, copaci sau pescari, nu avea sens să trag de pește spre mine. Era un risc inutil. Voiam să scurtez drilul mergând către pește, care continua să înoate spre stânga. Pas cu pas, am mers după el până când peștele a ajuns în fața mea (sau eu în dreptul lui). Apa la mal era mică, scăzută de secetă. Îmi pusesem combinezonul și am intrat în lac până la brâu. Un crap lung, care părea masiv, a ieșit la suprafață și l-am tras încet spre minciog. Drilul durase aproape jumătate de oră. Eram departe de cort, făcusem mai mult de 100m pe mal. Între timp, se luminase bine și puteam cântări și fotografia peștele. Acul cântarului s-a oprit la 24,5kg.
Partida a continuat cu trăsături puține, dar cu crapi mari. Cameramanul filmelor noastre, Cristi Bunda, venise și el pe lac și am început să filmăm. Plimbam lansetele pe lângă mal, căutând locuri care să ne dea pește. Toate locurile păreau la fel, nu se deosebeau cu nimic, dar învățasem cu ani în urmă, când pescuiam în marginea plaurilor de la Căldărușani, că nu trebuia neapărat să știi de ce un loc e mai bun decât altul. Era treaba peștelui să știe asta. Simplul fapt de a muta lanseta de-a lungul plaurului (sau malului) te putea ajuta să descoperi locuri bune.
Am renunțat la un loc care avea agățături în apropiere – nu le văzusem pe sonar și nu știam ce puteau fi, poate o creangă sau o buturugă, dar am avut un dril cu un crap care nu părea mic și care s-a dus în agățătură. Peștele a scăpat, montura a rămas blocată și nici măcar n-am putut s-o recuperez. Am rupt firul și am mutat baliza mai departe de zona periculoasă. În rest, n-am schimbat nimic.
Majoritatea crapilor veneau noaptea și dimineața, iar drilurile erau lungi. Mâna îmi amorțea pe lansetă în timpul drilului. Într-o noapte, am avut un dril care nu se mai termina cu un crap de 21kg. Două ore mai târziu, am prins unul de 23,5kg. Au fost singurele trăsături toată noaptea, iar lansetele fuseseră plantate în ziua precedentă, la prânz. Puteau să treacă mai mult de 12 ore de la plantarea lansetei la momentul trăsăturii. Cu acordul administrației, am pus crapii la sling și i-am filmat și fotografiat dimineața.
Adunasem destul material filmat și povestea se apropia de final. Am oprit partida și m-am dus acasă. Trecuse de jumătatea lunii octombrie și, dacă vremea s-ar fi răcit și ar fi început ploile, poate că lacul mi-ar fi ieșit din minte (drumul de pământ de pe marginea lui nu părea foarte sigur pe ploaie), dar zilele erau senine și calde. Așa că m-am întors pe lac pentru câteva zile. Totul era neschimbat, lumina, culorile și calul de ciocolată, până și urma cortului meu se păstrase pe iarbă. Am pus cortul și lansetele în aceeași poziție, ca și cum n-aș fi plecat. Lacul era liniștit, fără vânt, și se umpluse de păsări care țipau pe deasupra apei.
A doua zi dimineață am reluat filmarea. Pe la 10.00, a venit prima trăsătură. Am ridicat lanseta de pe suport și am început drilul.
— Ai pește? a întrebat Cristi Bunda.
— Da, am zis, hai să filmăm ceva.
— Vrei tele sau dronă?
— Aș pune drona.
„Tele”, de la teleobiectiv, dă imagini memorabile, dar e mai greu de manevrat dacă te grăbești, cum se întâmplă la driluri. Drona oferea o perspectivă mult mai largă și ne permitea să filmăm mai ușor din mers.
Crapul venea spre mal. Am aruncat minciogul în apă, în fața mea, și am coborât în lac pentru finalul drilului. Peștele nu făcuse nimic deosebit până atunci și nu-mi dădeam seama ce putea fi. Drona se plimba pe deasupra mea, lumina era blândă, aveam cele mai bune condiții de filmare de când începusem aventura de la Polcești. Am adus peștele spre mine. La suprafață, a apărut o oglindă voluminoasă. Am tras încet de lansetă. La gura minciogului, peștele s-a zbătut într-o cascadă de stropi, s-a întors spre larg și s-a scufundat. A fost un moment în care n-am mai văzut nimic. Îl scăpasem? Când apa s-a liniștit, peștele era în minciog.
Am transferat minciogul în sling, am urcat peștele cu greutate pe mal și l-am pus în saltea, ca să-l cântărim.
— N-o să-ți vină să crezi ce-am prins, i-am spus lui Cristi.
Era oglinda pe care o văzusem în fotografii înainte să vin la Polcești. Peștele arăta ca scos din cutie, nu-i lipsea niciun solz și părea vopsit în două benzi de culoare, maroniu pe spate și galben pe burtă. A cântărit 23,5kg. Era încheierea filmului și ultimul crap mare pe care aveam să-l prind la Polcești în toamna lui 2018. L-am fotografiat cu lacul și întinderea de iarbă uscată în spate, ca să păstrez amintirea locului. Fotografia arăta un crap mare într-un peisaj auster. Nu se vedeau nici zilele de așteptare și căutări, nici greșelile, nici incertitudinea. Dar toate erau în ea.
Post scriptum: Filmul făcut pe baza partidelor de la Polcești în toamna lui 2018 poate fi văzut aici: Lacuri în teste: Polcești.
