Duminică – liniștea dinaintea furtunii
Duminică după-amiază, vântul se potolise și soarele cobora deasupra lacului, spre apus. Pe malul din stânga, lumina roșie transformase un copac într-o lumânare care strălucea peste apă. Aveam apusul în față, perpendicular pe axul rod-pod-ului. Stăteam pe un ponton dublu, comod, așezat pe o găleată de boilies și rezemat de peretele de stuf al cabanei, cu o cană de cafea fierbinte în mâna. Lacul arată pastelat și odihnitor ca o carte poștală, dar n-aveam niciun motiv să mă bucur de imaginea lui. În curând, avea să se lase noaptea și începea lupta cu „ciortanii” de două cifre, mâncători de boilies, de care nu reușeam să mai scap. Imediat ce se făcea întuneric, peștele înnebunea. În trei zile, prinsesem zeci de bucăți și consumasem zeci de kilograme de boilies, fără să iau niciun crap mai mare de 14kg. Erau torpile de Dunăre cu cozi imense, ca o lopata flexibilă, care măturau cele două zone nădite și le curățau până la ultima bilă. Armata de aspiratoare.
În plus, vremea dulceagă, de sfârșit de septembrie, era pe sfârșite. Prognozele se făceau tot mai rele. Dacă la plecarea spre Periprava arătaseră câteva averse posibile, care păreau benigne, acum anunțau trei zile de furtună cu ploi abundente și vânt puternic. Cod portocaliu. Furtuna urmă să vină a două zi, exact când ar fi trebuit să încep o filmare pentru PVTV.
Lucrul care mă îngrijora cel mai tare nu era însă furtuna, ci peștele. Nu reușeam să fac o selecție și să ajung la exemplarele mari, orice aș fi încercat. Trăsăturile curgeau una după alta, trăsături de crapi de 8-10kg, care pe Bazinul 8 de la Periprava sunt „ciortani”, dacă se poate spune așa, în sensul că erau cei mai mici crapi pe care-i prindeam. Frecvent, scoteam doi crapi cu același minciog. Într-un ritm de trei, patru trăsături pe oră, puteai prinde sute de kilograme de crap pe noapte, dacă aveai energia să pescuiești până dimineață. Nu trebuia să faci nimic special. Strategiile de nădire obișnuite (pat de nadă, farfurii de nadă sau nădire extinsă) erau suficiente, dacă erau făcute corect. Peștele se urca pe tine. Cu cât îi aruncai mai multă nadă, cu atât mânca mai mult, cu atât prindeai mai mult, dar nu pește mare. Un timp, drilurile continue și intense erau ca un drog, dar mai trecusem prin asta și pentru mine efectele drogului țineau puțin. Dimineața, crapii se duceau la culcare, ca după o lungă petrecere, traversai ore moarte, bune pentru legat monturi, dar se întorceau la prânz, mai ales dacă bătea vântul. Seara, caruselul prindea viteză din nou.
Luni – în bătaia vântului
Luni dimineață a început ploaia. Ploua mărunt, vântul era încă moale, nimic nu părea alarmant. Se făcuse frig. Pe lac apăruseră stoluri de lăstuni care muscăreau la câteva palme deasupra apei. Baraca învelită în stuf în care stăteam nu avea ușa – ușa fusese înlocuită cu un celofan gros, care se scutura de la vânt. După prânz, vântul s-a intensificat și valurile au devenit incomode. Aveam o barcă lungă, metalică, ușoară, pe care vântul o lovea lateral, proiectând-o cu o asemenea viteză încât ți se părea că zbori peste apă. Ca să duc montura spre balizele Atropa puse la 230m, întorceam vârful bărcii în vânt, turam motorul la maxim și plecam într-o derivă controlată, la 45 de grade față de locul în care voiam să ajung, făcând un ocol larg, care golea trei sferturi din firul de pe tambur. După ce mă aliniam cu balizele, întorceam barca pe direcția vântului, opream motorul și lăsam vântul să mă conducă spre zona nădită. Aici plantam montura din mers, aruncam două mâini de boiliesuri peste ea și plecam spre mal.
Aveam o barcă lungă, metalică, ușoară, pe care vântul o lovea lateral, proiectând-o cu o asemenea viteză încât ți se părea că zbori peste apă.
Drumul de întoarcere era cel mai greu. Puneam motorul la turație mică și încercam să vâslesc, ca să economisesc baterie. Nicio șansă! Vântul bătea dintr-o parte, valurile zgâlțâiau barca ușoară și, deși trăgeam de vâsle cu forță, nu reușeam să înaintez. Turam din nou motorul și barcă sărea de pe un val pe altul, lovind cu botul într-o cascadă de stropi. Corectam direcția din vâsle, stând pe mijlocul bărcii că s-o echilibrez. Nivelul bateriei scădea vertiginos. Vântul continua să crească și te făcea atent la haine și încălțăminte. Dacă la început mă urcăm în barcă îmbrăcat gros și cu o pereche de cizme, acum ieșeam pe apă cu haine subțiri și încălțat cu ghete, pe care să le pot scoate rapid în eventualitatea în care barca s-ar fi răsturnat.
Lăstunii dădeau semne că venea furtuna. Unii căutau să se adăpostească în baracă, strecurându-se pe lângă folia de celofan din ușă, alții lâncezeau pe nisipul de lângă mal. Erau atât de amorțiți de frig, încât te puteai apropia de ei la un metru. Cerul se înnegrise, dispăruseră și ultimele petice de lumină la orizont. Am baricadat ușa cu folia înfiptă printre maldărele de stuf, am urcat barca pe mal, am ancorat rod-pod-ul de ponton cu tălpi și cuie pe fiecare picior. Apăsate de vânt, barele rod-pod-ului se înclinaseră, iar firele plecau în direcții stranii. Prognozele erau sumbre. Doar crapii de 10kg păreau încântați de vreme rea și foamea lor creștea proporțional cu furtuna. Nici măcar o montură cu trei boiliesuri de 24mm și 3-4cm distanță de la boiliesuri la cârlig nu-i ținea la distanță. Ceva se schimbase totuși, acum prindeam crapi de 13-14kg cu o oarecare frecvență.
Marți – strategia de nădire
Marți dimineață, furtuna se instalase confortabil pe lac. Soarele dispăruse, lumina era dezolantă, ploua apăsat și mărunt și vântul crescuse la 40km pe ora. Umblând pe drumurile din jurul lacului cu trepiedul în spate, Marius Alexandru, operatorul PVTV, se străduia să culeagă cadre „sugestive”. Totul era sugestiv, de la stuful care se zbătea isteric în vânt la valurile cu spumă. N-a durat mult și ploaia ne-a făcut să ne refugiem în baracă. Am scos lansetele cu ultimii crapi și nu le-am mai dus înapoi. Era periculos să ieși pe apă cu barca pe care o aveam și, oricum, nu puteam filma din cauza ploii. Nu ne rămânea nimic de făcut, decât să așteptăm că ploaia să se oprească și vântul să scadă. Asta urma se întâmple joi…
Aveam 36 de ore în față, în care să dorm, să mănânc conserve și să mă gândesc ce puteam schimba ca să găsesc peștele mare. Problema pe care o pune Bazinul 8 este că are foarte mult crap de 8-10kg, pe care n-ai cum să-l ocolești. Mănâncă boiliesuri de 30mm ca pe semințe. Nicio montură nu-l ține la distanță, nicio momeală, oricât de mare, nu-l îndepărtează. E un pește dinamic, activ, cu un apetit enorm și o forță colosală în dril. Trebuie să ții bine lanseta în mână dacă nu vrei să rămâi fără ea. Sunt crapi lungi, sălbatici, de Dunăre, care se prind ușor și te aruncă într-o euforie a drilurilor continue, zi și noapte, până la epuizare. Trăsăturile duble sunt frecvente. După o săptămână, când te trezești din transa capturilor fără număr, constați că ai prins sute de bucăți, ai consumat zeci de kilograme de boilies, dar cel mai mare crap abia dacă atinge 14kg. Privind înapoi, rezultatul nu mai pare atât de spectaculos și te întrebi unde ai greșit.
Eram la a patra partidă pe Bazinul 8 și, având experiența strategiilor de nădire din partidele anterioare, nu vedeam altă soluție decât pescuitul pe farfurii, cu nadă puțină.
Acum eram la a patra partidă pe Bazinul 8 și, având experiența strategiilor de nădire din partidele anterioare, nu vedeam altă soluție decât pescuitul pe farfurii, cu nadă puțină. Paturile de nadă produceau cel mai mare număr de trăsături, dar atrăgeau crapii mici și nu aveai garanția că îți vor aduce și peste mare. În primele zile, nădisem două zone restrânse, aflate la o distanță de 100m una de alta, iar între ele trăsesem o dungă de porumb. Dunga de porumb nu conecta zonele nădite cu boilies, cobora ca o linie verticală pe direcția malului. Era o nădire în T, cu porumbul formând axul T-ului și cu boiliesuri puse la cele două capete. Mizam pe faptul că porumbul ar putea atrage crapii de 8-10kg, lăsând crapii mari se culeagă monturile cu boilies din exterior. Până acum, asta nu se întâmplase, probabil pentru că micile zone cu boilies se transformaseră în paturi consistente de nadă. Când prinzi crap după crap și replantezi monturile în același loc, fie și numai pe farfurii cu 2-300g de boilies deasupra monturii, ajungi să dai kilograme de boilies pe un loc și paturile de nadă se formează fără să vrei. Peștii mici atât așteaptă.
Joi – trofeu de noapte
Miercuri, n-am pescuit. Furtuna ajunsese la intensitatea maximă. Ploua torențial și vântul urcase la 50km pe oră. Joi dimineață, ploaia s-a oprit și am reușit să plantez primele lansete. Eram convins că pe locurile nădite nu mai era nici urmă de boilies. Am trecut de la boiliesuri de cârlig de 24mm la boiliesuri de 20mm, pentru că apa se răcise puternic. După câteva ore, am luat un pește de 10kg, care n-a avut putere să decoleze cu montura, ca altă dată. Trăsătura a fost slabă, vârful lansetei s-a aplecat spre apă, swingerul s-a lipit de blanc și a rămas nemișcat. Era un indiciu că răcirea apei avea efect.
Vântul continua să bată puternic. Spre seară, a avut un moment de acalmie. Plafonul compact de nori s-a spart și soarele a apărut în spatele unui nor gigantic, pe care l-a îmbrăcat într-o aureolă de raze. În loc să se oprească, așa cum se întâmplă de obicei noaptea, vântul a crescut din nou imediat ce s-a făcut întuneric, accentuând frigul. Continuam să prind crapi de 8-10kg, furtuna îi punea în mișcare. Față de nădirea din primele zile, acum evitam să pun monturile pe aceleași locuri, le plimbam pe o suprafață mai largă, scoțându-le în exteriorul vechilor zone nădite.
Am tras de pește cu putere, fără să-mi pese că l-aș putea pierde. Din momentul în care l-am forțat, a început o luptă violentă, cu firul lansetei trecând prin inele înainte și înapoi, ca un fierăstrău.
Pe la 11 noaptea, am avut o trăsătură violentă la prima lanseta, plantată la vreo 30m de o baliză Atropa. La începutului drilului, era imposibil să îți dai seama de mărimea peștelui, din cauza distanței și vântului. Toate capturile păreau mari. Când aduceai peștele de la mai bine de 200m distanță, elasticitatea firului atenua șocurile și nu simțeai decât o mișcare lentă. Vântul lateral forma un curent și tu trăgeai de pește împotriva curentului, ceea ce îl făcea și mai greu. Când recuperai, crapul devenea „rocker”, scutura din cap și se făcea tot mai mic. La mal, ajungea un ciortan. Acum, peștele continua să pară greu și m-am gândit că e unul dintre exemplarele de 14kg. S-a dus până la bordura de stuf din stânga pontonului, unde am tras de el cu putere, fără să-mi pese că l-aș putea pierde. Din momentul în care l-am forțat, a început o luptă violentă, cu firul lansetei trecând prin inele înainte și înapoi, ca un fierăstrău. Peștele refuza să se ridice la suprafață. Cu toate că apa era limpede, nu reușeam să-l văd în lumina lanternei. Când a vrut să între sub pontonul pe care stăteam, am blocat mulineta și am tras de lanseta că și cum ar fi fost un troliu. Vârful lansetei s-a arcuit neverosimil. Al naibii pește de 14kg, ce forță poate să aibă! Dar lanseta nu s-a rupt și peștele s-a îndepărtat de ponton. S-a întors, căutând să ajungă la piciorul la pontonului învelit în scoici care ar fi tăiat firul. Am tras de lansetă cu disperare și l-am scos iar de lângă ponton. Când a venit a treia oară, i-am pus minciogul în față, ca să-l sperii și să-l fac să se întoarcă, dar peștele nu l-a văzut și a intrat cu capul în el.
Sâmbătă – cadoul furtunii
Am ridicat crapul pe saltea și, de data asta, era nu mai era niciun dubiu că trecusem de pragul de 14kg. Peștele era cât salteaua. Nu mai simțeam nici vântul, nici frigul. Acul cântarului s-a dus la 19kg. L-am cântărit din nou, pentru confirmare: 19kg. Un pachet de mușchi neverosimil de lung, cu o armură de solzi intactă. Cel mai mare crap pe care îl prinsesem pe Bazinul 8. Venit în plină furtună, la o montură cu două bile de 20mm. L-am pus într-un sac de păstrare până dimineață, că să-l putem filma și fotografia pe lumina.
Vineri dimineață, vântul încă nu scăzuse sub 30km la oră, dar ieșise soarele, cerul se limpezise, iar trofeul de 19kg mă eliberase de griji. Acum, pe timpul zilei, prioritatea mea era să filmez și poate că peștii mari nu se terminaseră. Am pus toate lansetele pe boiliesuri de 20mm, care pe Bazinul 8 sunt echivalentului unui bob de porumb. Sâmbătă, vântul s-a oprit, temperatura s-a ridicat și vremea era ca de plajă, cu ape albastre și nori albi și decorativi. În contrast cu cele cinci zile de furtună de până atunci, se așternuse o liniște ireală.
Înlocuisem cârligele mari cu unele mici, mă plimbam cu monturile dintr-un loc în altul, nu aruncam mai mult de o mână de boiliesuri pe o montură.
Partida s-a încheiat cu un crap de 16kg în ultima noapte, prins – întâmplător sau nu – pe aceeași zonă și tot la două boiliesuri de 20mm. Înlocuisem cârligele mari cu unele mici, mă plimbam cu monturile dintr-un loc în altul, nu aruncam mai mult de o mână de boiliesuri pe o montură. Peștii de 8-10kg nu dispăruseră, pe Bazinul 8 lipsa vântului e o vreme de pește mic absolută. Acești „ciortani” supradimensionați sunt de fapt cei care dau principala notă de dificultate lacului, mai mult decât pescuitul la mare distanță sau decât agățăturile învelite în scoici abrazive. Începi prin a vedea în ei o atracție și ajungi să vezi în ei un obstacol. Cumva, găsisem însă și peștele mare. Poate că era meritul strategiei de nădire schimbate, poate că ținea de noroc, poate că ținea de răbdare și de convingerea că lacul îmi era dator după ce îndurasem zile și nopți de frig, ploaie și vânt. Sau poate că peștii mari nu erau altceva decât cadoul furtunii.
