La începutul lui august, am făcut o partidă pe un lac sălbatic – Vlahii, lângă Rasova. Lacul combină o deschidere de apă liberă de zeci de hectare cu o deltă de canale, plauri, desișuri de stuf și nenumărate agățături scufundate. Sunt locuri intangibile, unde peștele moare de bătrânețe. Ca supliment la spectacolul labirintic al deltei, ai dealuri înalte, acoperite cu păduri de salcâm, care pleacă de lângă lac. Alte lacuri au orizontul plat, nu vezi nimic în afară de linia malului opus, cel mult câte o cortină dantelată de stuf sau câte un copac stingher. Aici, lucrurile s-au echilibrat ca și cum natura ar fi urmat principii de compoziție fotografică: o treime de ape transparente, alimentate de izvoare proprii și împânzite de vegetație, o treime de păduri de salcâm pe un deal cu pământ roșiatic, o treime de cer.
Începutul partidei a fost mai mult turistic decât pescăresc. După ce am dat o tură cu barca pe tot lacul, ne-am așezat pe un ponton dublu, comod, cu un umbrar, care se deschidea spre o zonă retrasă, cu apă limpede – pusă în pahar, n-o deosebeai de apa potabilă – și care oferea o mulțime de structuri tentante. Aveai acolo un mic lac numai al tău. S-a dovedit însă că nu ținea pește mare. După două nopți în care n-am luat decât ciortani de 3kg, era clar că trebuia să ne mutăm.
Mutatul în sine, pe lângă neplăcerea de a împacheta și despacheta o stivă de bagaje în timp ce te topeai de căldură, mai prezenta un inconvenient: lacul nu are locuri de pescuit de pe mal, se pescuiește de pe pontoane înguste, de 3×4m, în mijlocul apei (pontonul dublu, cu umbrar, era o excepție), așa că prietenul meu, Grigore, și cu mine trebuia să ne despărțim. Era imposibil să instalăm două rod-pod-uri, plus paturi, plus genți, plus o saltea de recepție, pe un singur ponton. De cort nici nu putea fi vorba.
Am strâns din dinți, am încărcat echipamentul și nada în două bărci și ne-am mutat. Ajunsesem pe lac într-o vineri, acum era duminică și începea codul roșu de caniculă. Urmau trei zile cu temperaturi de peste 40 de grade, pe care trebuia să le petrecem în soare, fără adăpost. Pe mal, la debarcader, am găsit două mici umbrele de plajă, colorate strident, cu pânză subțire, inscripționate cu o reclamă la înghețată: „Napoca, gustul copilăriei”. Au fost salvatoare. Erau departe de uniforma khaki a pescarilor de crap, soarele trecea prin ele, dar făceau un petec de umbră. Vom traversa codul roșu înghesuiți sub umbreluțe violete.
Trebuie să fi băut vreo zece litri de apă în dimineața aia. Am ales două vaduri care ni s-au părut interesante. Pe unul se pescuia rar, iar pe celălalt o echipă de doi pescari, care tocmai plecau, avusese trăsături de crap. Nu reușiseră să scoată niciunul, dar asta nu conta; conta că aveam pește în față. Era un loc pe care crapul se „parca” invariabil și am înțeles imediat de ce. Puneai montura în inima stufului, iar sub apă era o perie de rădăcini și cioate. Montura nu putea fi scoasă normal. Dacă trăgeai de ea, o agățai după primul metru. La fiecare montură, te așteptau două drumuri de 200m: unul ca s-o plantezi, celălalt ca s-o recuperezi. Dacă nu aveai pește…
Dacă aveai pește, drumul devenea și mai lung. Duminică după-amiază, am luat doi teni de 5–6kg, iar la asfințit, exact când roiurile de țânțari începeau să ne ia la țintă, încântate că nu aveam unde să ne refugiem (țânțarii de la Vlahii mănâncă Autan pe pâine), am avut o trăsătură violentă. Peștele s-a băgat imediat în cotloanele lui. Am luat lanseta, fără să-mi dau seama de mărimea peștelui. Vibrația firului și ciocurile date în vârf îmi spuneau doar că mai e în cârlig. Grigore a sărit în barcă, a pus motorul și a plecat spre el. Pe traseu, firul era agățat în mai multe locuri, în pădurea de ștepi, dar aveam o linie principală de 0,45mm și un înaintaș mono Tritanium de 0,70mm, care au ținut. După câteva minute, Grigore a extras peștele dintre cocioace și mi-a făcut semn să încep drilul.
– Ai grijă, a zis, e „românesc”!
Am tras de crap nu mai mult de două secunde, după care s-a parcat iarăși. Întoarce-te, ia firul, descurcă-l din răgălii din nou, găsește peștele, scoate-l din agățătură a doua oară, roagă-te să nu scape. Nu scăpase.
– Ține de el, i-am strigat lui Grigore, și încearcă să ieși din stuf cu motorul.
– Nu pot să pun motorul, a țipat el, am ștepi până la suprafață.
– Atunci ține de pește și te trag afară cu barca.
Așa a început un dril dublu: Grigore făcea drilul la mână cu peștele, iar eu eram în dril cu Grigore. Stând în barcă și ținând de segmentul de înaintaș, fără să poată folosi vâslele sau motorul, Grigore avea la un capăt al firului crapul, băgat sub barcă, iar eu trăgeam de celălalt capăt, de la o distanță de vreo 100m. Lanseta se făcuse covrig. Metru cu metru, imensa captură – barcă, Grigore, pește – aluneca încet spre mine. Cu umbra bărcii deasupra lui, ca un plaur protector, peștele stătea liniștit. Stepii se terminau la 60–70m de ponton și începea zona cu apă liberă. De aici, Grigore a dat drumul firului și restul drilului s-a desfășurat simplu, singura grijă fiind să nu lăsăm crapul să intre sub ponton. Inutil de spus ce ușurare a fost să-l vedem în minciog – o torpilă de 14,5kg, recompensa unei zile fierbinți.
Apăsat de tensiune, nu reușeam să mă liniștesc. Nu bănuiam că peștele putea fi unul „de două cifre”. Tot efortul de a-l prinde era motivat numai de disperarea de a nu fi prins nimic până atunci.
– L-ai văzut când l-ai scos dintre stepi? – am întrebat.
– Mda, a zis Grigore monosilabic.
– Și de ce nu mi-ai spus că e mare?
– Mă gândeam că-l pierdem, n-am vrut să-ți pară rău după el.
Răsărise luna. Sub lumina ei, procesul de seducție era complet. Lacul acesta sălbatic, pictural și provocator se imprimase în noi. Urma o zi cu 43 de grade la umbră…
Prima noapte pe locurile noi a fost productivă, dar fără alt pește mare. Am luat crapi de 6–7kg și teni nervoși de 10–12kg, care au pus în scenă un întreg spectacol la gura minciogului.
Tenii se ridicau în masa apei când erau înțepați și treceau de obstacole sau puteau fi forțați din lansetă. Crapii, în schimb, veneau numai pe fund și, de regulă, se blocau în jungla de stepi, cioate și ragalii din imediata vecinătate a stufului. Pescuind separat, fiecare de pe alt ponton, la o distanță de 100m unul de altul, Grigore și cu mine nu aveam altă soluție decât să punem mâna pe telefon și să cerem ajutorul celuilalt. Ne urcam în bărci și făceam naveta de la unul la altul ca să eliberăm peștii parcați. Lucru aparent incomod, dar adrenalina ne dădea energie.
Trăsăturile s-au oprit dimineața, când a răsărit soarele, și imediat a început căldura tropicală a zilei. Nu bătea niciun fir de vânt. Aerul fierbinte dansa deasupra lacului ca aburul pe o oală încinsă. Bănuiam că vom avea o perioadă moartă până seara, așa că am sărit amândoi în baltă și am plecat să explorăm locurile înot. Înotul ca tehnică de sondare a apei e un subiect care poate să pară comic, dar e cât se poate de eficient pe lacurile cu adâncime mică, mai ales alături de sonar. Una e să te uiți pe sonar și să încerci să interpretezi informația pe care ți-o dă și alta e să știi sigur, după cum simți structurile la mână sau la picior. Cu o zi în urmă, pusesem sonarul și aveam o idee despre configurația celor două vaduri, acum puteam verifica totul la pas. Adâncimea apei era în jur de 1,5m (dar am găsit și o groapă de 4m), cu un strat foarte gros de mâl pe zonele fără stepi, însă zonele fără stepi erau rare. La marginea stufului, unde plantam monturile, peria de cioate era atât de încâlcită, încât nu găseai nici măcar loc să calci. Pe sonar, văzusem rădăcinile ca un zid. Erau chiar mai dese decât îmi imaginasem. Atât că erau putrede și se rupeau ușor când trăgeai de ele. Era motivul pentru care nu pierdusem pește și nici măcar o montură. Părea imposibil de pescuit aici, dar cu un echipament bine calibrat făceai față.
Am pus câțiva metri de înaintaș Sufix Tritanium de 0,70mm la toate lansetele de pe zone accidentate. Nodul dintre înaintaș și linia principală era atât de gros, încât nu trecea prin galet și trebuia petrecut cu mâna, dar nu conta. Lucrul care mă îngrijora era plumbul. Începusem cu monturi semifixe cu plumb pierdut, dar plumbii mei de tip Grippa aveau 140g și, după ce văzusem cât de gros e mâlul, m-am gândit să folosesc plumbi ușori, de 85g, în monturi culisante. Mă temeam că plumbii de 140g se scufundă prea mult și strică prezentarea forfacului. Teoretic, era o prostie să dai cu monturi culisante în miezul agățăturii, dar, practic, de ce n-ar merge? Plumbul nu se îngropa, montura se așeza lin. Baitrunnerul era strâns la maximum. Culisarea rămânea scurtă. Trăsăturile constau într-un singur „bip”, cu vârful lansetei aplecat către apă. Peștele nu era lăsat să ia fir, iar dacă se agăța, mergeam să-l scoatem cu barca. Ultimul detaliu a fost să pun un material solid la forfac – textil Herculine Heavy de 30lb – și să lungesc forfacurile la 25–30cm.
Așteptam noaptea. La apus, au început tenii. Pe vadul meu, găsisem două locuri care produceau constant. Valul de teni s-a potolit către miezul nopții și am adormit lângă lansete, sufocat sub o pătură care mă apăra de țânțari. La 12:30, senzorul lansetei numărul 2 a dat un semnal scurt. Swingerul se ridicase până la blanc. Am sărit din pat și am înțepat. „Am înțepat” e o figură de stil, n-am făcut decât să ridic lanseta de pe rod-pod și s-o țin în tensiune. Pompajul, în asemenea situații, nu e indicat. Cel mult, te poți da înapoi câțiva pași, dar n-aveam cum să fac asta pe pontonul meu de 3×4m. Peștele era pe jumătate blocat în agățătură. Nu venea spre mine, dar aluneca printre răgălii. Apoi s-a oprit. Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe Grigore.
– Hai încoace, am un pește parcat.
Am așteptat fără să fac nimic, doar păstram tensiunea în fir. Era greu de spus dacă mai am pește sau trag de o rădăcină. Grigore a venit și se pregătea să se ducă să descurce firul, când am simțit că peștele se mișcă din nou. A trecut peste câteva obstacole și am simțit că iese pe apă liberă.
Ar fi trebuit să mă bucur, dar abia acum a devenit un motiv de îngrijorare. Aveam în cârlig un „dulap” care făcea cărare pe fundul apei. Nu scutura din cap, nu dădea ciocuri în fir. Mergea ca o locomotivă și părea de plumb. I-am dat lui Grigore lanseta o clipă, ca s-o trecem pe sub rod-pod, și a fost uimit.
– Ăsta-i Tyson, a zis el admirativ. Trage ca un taur. Dacă-i pui coarne, îl trimiți la coridă.
În fața vadului, aveam tufe de brădiș abraziv și, bineînțeles, peștele s-a oprit în ele, la doar câțiva metri de mine.
Doamne, mor dacă-l pierd acum!
Grigore a ieșit cu barca și l-a scos din brădiș. Am văzut crapul în lumina lanternei, dar a mai dat multe ture prin fața pontonului până când Grigore l-a interceptat cu minciogul. Am desfăcut salteaua și am ridicat peștele din apă. Plasa minciogului a pârâit din cusături. Când am pus cântarul, nu ne-a venit să credem că avea „doar” 16kg. După forță, i-aș fi dat 25.
La eliberare, Tyson a plecat delicat, fâlfâind ușor din coadă, parcă devenise alt pește. Pe latura stângă a corpului, avea o rană în curs de cicatrizare. L-am fotografiat pe partea cu cicatricea, ca să-l recunosc dacă ne vom mai întâlni. Vlahii e un lac care îți rămâne în minte și unde îți propui să te întorci. Sper ca data viitoare Tyson să fie de 25, dar să-l scot ca și cum ar avea „doar” 16. Un dril de infarct îmi ajunge.
