În toamna trecută, am stat patru zile la Horgești și n-am început să prind crap mare decât în a treia noapte. Momentul decisiv a fost, pentru mine, faptul că am schimbat monturile cu plumb semifix cu monturi culisante, pe care am pus boiliesuri mici, de 16mm, critic echilibrate. Combinația celor două lucruri a produs trăsături pe care poate că altfel nu le-aș fi avut. Am atribuit rezultatul monturii, mai puțin nadei. Nicio clipă nu mi-am pus problema dacă locul ales – „la pietre”, pentru cunoscătorii lacului – era bun. Am fost asigurat de toată lumea că e cel mai bun loc de pe baltă.
În primăvara asta, m-am dus din nou „la pietre”, dar n-am reușit să prind crap mare decât în a patra noapte, când vântul și-a schimbat direcția și a început să bată spre mine. A bătut o oră, dar a fost suficient. Peștele a ajuns pe nadă și n-a mai plecat. După ce crapii au început să intre, a fost recital. Din perspectiva capturilor cu care am terminat partida, zilele de așteptare mi s-au părut atunci o virtute. Acum mi se par o greșeală.
În toamnă, m-am întors la Horgești și, ca de obicei, mi-am rezervat locul de la pietre, unde îți poți pune cortul pe malul apei, pe un teren drept, acoperit cu iarbă, sub o salcie care ține umbră. E un loc atât de comod, încât i se spune Hilton. Confortul de la Hilton face ca vadul să fie preferat de majoritatea pescarilor. Acum, însă, urma să împart acest confort cu două echipe de prieteni, care ajunseseră pe lac cu o noapte înaintea mea. În noaptea aceea, nu prinseseră nimic, dar în stânga lor o altă echipă luase doi crapi. La ce lansete? La cele din stânga, mi-au spus. M-am uitat pe lac: vântul bătea spre stânga, unde apa se făcea din ce în ce mai mică. 16 lansete pe albia lacului, doar doi crapi prinși, amândoi în stânga. Am bănuit că peștele era în stânga, la apă mică, și alegerea locului a fost simplă.
Am abandonat pietrele și ne-am așezat (partenerul meu și cu mine) în stânga echipei care avea capturi. Am nădit ca de obicei. Știam ce nade și ce desen de nădire dau rezultate la Horgești. Apa avea 1,20m și continuam să văd sărituri de crap mare spre stânga, pe o apă de sub un metru. Zilele erau calde, temperatura apei era în jur de 15–16 grade, peștele n-avea ce să caute la apă adâncă. În prima noapte, am luat doi crapi de 12–13kg. La pietre, s-au prins numai ciortani. Din noaptea următoare, vadul a făcut explozie și am încheiat cu trei crapi de 15kg, doi de 16kg, doi de 17kg și unul de 18kg. Majoritatea au venit pe primele două lansete din stânga.
După asta, au urmat două săptămâni frenetice pe lac, în care echipele au început să se mute constant spre stânga. Nimeni nu mai voia la pietre. Toată lumea căuta să se plaseze mai departe spre stânga. S-a ajuns până în coada lacului, unde altădată n-ar fi stat nimeni. Cine stătea în stânga prindea pește. Cine nu prindea se muta în stânga celor care prindeau… și începea să prindă.
Privind înapoi, ideea de a ne așeza în altă parte decât la Hilton și de a căuta crapul în alt loc decât în fața consacratelor „pietre” pare o banalitate, având în vedere direcția vântului, temperatura apei și alți factori, dar era fără precedent. Cei mai mulți dintre noi suntem prizonierii obișnuinței. Repetăm lucrurile cu care ne-am învățat sau cu care ne-au învățat alții, mai ales dacă au avut un oarecare succes. Nu numai corpul vrea la Hilton, ci mai ales mintea. Confortul mental îți dictează să te așezi pe „cel mai bun loc” de pe baltă, pe care îl presupui a fi acolo unde îți spun cunoscătorii. Acolo s-au prins cei mai mulți și cei mai mari crapi (dar asta numai pentru că toată lumea pescuiește acolo). De fapt, standul de „la pietre” era poate cel mai slab loc în situația dată. Și poate că fusese și cu alte ocazii, când așteptasem peștele să vină spre mine, în loc să mă duc eu spre el.
Faptul că Horgești îmi păruse inițial o baltă cu toane și crapi mofturoși cred că ținea de localizarea greșită. Odată ce i-ai găsit, crapii de Horgești nu sunt mai greu de prins decât crapii din alte bălți, dacă ai o nadă bună și pescuiești corect. Cum lacul nu are multe structuri, vântul devine o structură fundamentală, care trimite peștele dintr-o parte în alta. Zona cu apă mică din coada lacului pare neatrăgătoare la prima vedere, atât pentru că malul nu e la fel de comod și umbrit ca la Hilton, cât și pentru că unii dintre noi au rețineri să pescuiască pe adâncimi sub un metru, dar după rezultatele din toamna asta s-ar putea să devină cea mai căutată. Prezența altor pescari poate fi și ea un fapt decisiv, pentru că lacul nu e foarte lat, are în jur de 300–350m, iar peștele care circulă e ușor de interceptat printr-un baraj de nadă. În acest caz, trebuie să stai cât mai aproape de pește, ca alții să nu te poată tăia.
Zilele moarte, în care aștepți să îți intre crapii, se pot rezolva prin mobilitate. Te muți până îi găsești. În România nu se discută despre mobilitatea pescarului: cine își începe partida pe un loc o termină tot acolo, legat de glie prin muntele de bagaje pe care l-a adus ca să-și facă viața pe baltă cât mai plăcută (efectul Hilton lucrează), dar mobilitatea e o noțiune la fel de importantă ca localizarea. Face parte din localizare. Localizarea nu înseamnă doar intuiție: te uiți la apă și intuiești unde să te așezi. Înseamnă și mobilitate. Puterea de a o lua de la capăt pe un alt loc, renunțând la confortul de Hilton pe care ți l-ai creat.
Peștele stă și el la Hilton, dar în altă parte decât stăm noi.
