CarpOnline.ro

Se profită de nevrozele noastre, vă spun. Dacă montura se așază bine pe substrat, dacă nu cumva ar trebui să pescuiesc mai departe, dacă balta mai deține vreun pește demn de timpul meu. Și aceasta este doar expozițiunea violentă a neliniștilor ce mă invadează pe mine, pescarul de crap, cu zile sau săptămâni înainte de a ajunge pe lac. Mâlul e adânc, iar plumbii mei sunt mult prea grei, pop-upul nu își menține flotabilitatea destul timp. Încă puțin dans aerobic în jurul teoriei nadelor și mi se întrezărește un sentiment de vinovăție față de pește, fiindcă nu sunt în stare să mă prezint onorabil înaintea lui. Boiliesurile astea sunt prea ieftine, nereușita mi se tatuează pe frunte și ajung să trag frâna de mână a mașinii chiar înainte de a pleca din parcare. Da, am făcut alegerea corectă, de aceasta pot fi sigur. Nu îmi rămâne decât să mai petrec puțin timp cu mine însumi și să îmi deșir dezordonat prin fața ochilor, înainte de a adormi, planurile imense pentru următoarea ieșire. Nu am barcă, handicapul acesta îmi îngreunează viața. Uneori îi simt coca, aidoma unui membru fantomă și dau să mă urc în ea. Micul motor electric toarce liniștitor, ating marginea stufului de pe malul opus, îmi tai obrazul accidental într-o frunză și mângâi un crap imens pe înotătoarea dorsală. Dintr-o zvâcnitură îmi conștientizez glacial spodul improvizat, de trei livre, încărcat cu rachete minuscule. Nădirea mea ar putea fi descrisă de Camus, eu sunt Sisif. Plătica și carasul se înfruptă din cantitatea mică de nadă ce chiar ajunge pe platoul după care am tânjit mult timp. Fac o pauză și simt iarba de sub picioare. Am învățat să recunosc viața doar deasupra vadului, restul mi se pare derizoriu și confuz. Concentrarea mea este un imperativ, trebuie să îmi revin, divagațiile mele mă rătăcesc de la drumul cu cărămizi gălbui către noul record. Îmi încleștez degetele în jurul cobrei, îi îmblânzesc caracterul reptilian cu ambele mâini, nădesc trist și sec. A fost construită din materiale ușoare, ca brațul să nu îți obosească. Masochismul meu intrinsec îmi face dor de o luptă masculină între mine și sălbăticie, de arsurile mușchilor încordați și osteniți ale aruncărilor cu lansete scurte și supraîncărcate. Să trăiești în vecinătatea pericolului m-a făcut să mă simt vrednic de a mă prezenta ca pescar. Acum mi-am adus artificialitatea penetrantă pe tărâmul teoriei evoluției, cu singurul scop de a fi copilul ce aruncă piatra în geamul vecinului militar rezervist. Dar urletul virulent al izgonirii nu va fi auzit astăzi.
Peștii vin, le-am pierdut numărul, deja se întrepătrund în amintirea timpului trecut. Relatarea sinceră a zilelor mă face să înțeleg că sunt un imbecil sărman. Îmbălsămat într-o indolență cleioasă ce miroase a porumb fermentat, surdo-mut inconștient și falsificat, mi-am pierdut puterea de recunoaște frumosul. „Am prins douăzeci, douăzeci și ceva, câțiva sub cinci, restul peste. A fost o partidă reușită.” Reprezint viața prin numere cardinale. Nu fac decât să îmi hrănesc alienarea și frica de biologie. Eu sunt omul ce urăște speciile, dintr-o temere nereverențială a perfecțiunii lor.
Când eram copil, puteam să nasc legende. Tatăl meu își chema prietenii la pescuit, iar din locul acela din care s-au născut primele amintiri cu mine, bărbații eram imenși, puternici, legați într-o luptă continuă cu peștele. Drillurile durau zile întregi, se înjura mult, Dunărea avea lățimi amazoniene, lacurile erau mări interioare. Acum merg la pescuit îngânându-mi spasmodic singurătatea, în jurul cortului dorm câini în care nu am încredere și adorm neliniștit în așteptarea unui nou număr ce va modifica suma raportului final al partidei.
Se profită de nevrozele noastre, vă spun.

Frumos text!
Tu l-ai scris?

Da, dintr-o inerție plină de revoltă orientată contra îmblânzirii și uitării. Literatura locului unde valul lovește pământul ar trebui să existe.