DELTA CARE DISPARE

Delta aceasta exceptionala - nu e un comentariu strict subiectiv, impresia pe care o facea era puternica si e mentionata si de autori mai vechi, cum e Petre Grant - a fost dragata aproape total la sfarsitul anilor 80, din motive pe care pot doar sa le banuiesc. An dupa an, o draga urata si ruginita (mai tarziu au fost doua) inghitea un ecosistem unic, pana cand la un moment dat n-au mai ramas decat urme de plaur pe margini si in locul lor au aparut ape libere. Doar in extremitatea estica a lacului mai sunt si astazi zone cu plaur, care pot da o mica idee despre jungla de alta data. Dragarea s-a oprit dupa 1990, muncitorii care isi facusera gradina si casa pe malul apei au disparut, draga a fost scoasa, tuburile ei au fost abandonate si mai tarziu si-au gasit loc la fier vechi (nu i-a parut nimanui rau dupa ele), iar pescarii si braconierii au avut dintr-o data la dispozitie un lac fabulos. Luciul de apa crescuse si aproape ca nu mai era niciun proprietar care sa aiba grija de peste. Nostalgic dupa vechiul stil de pescuit, in borduri de plaur pe mijlocul apei, imi cautam cate un mic cocioc plutitor, care sa fie suficient de solid pentru a tine doi oameni, infigeam in el beldii lungi pentru „navigatie" si il faceam pluta, mutandu-l din loc in loc, pe vaduri pe care le nadeam cu ce altceva decat cu mamaliga? Cociocul ramanea pe pozitie si cate o luna, la dispozitia tuturor celor care aveau mijloacele de transport necesare sa ajunga la el. Care erau aceste mijloace? Daca erai instarit, o barca pneumatica. Daca erai nevoias, o albie de lemn sau o camera de tractor, eventual cu doua scanduri pe care sa stai si cu doua lopatele in loc de vasle. In sezonul cald, unii ajungeau si inot, calcand apa cu hainele si nada intr-o mana si unditele in cealalta.

Trebuie spus ca primii ani dupa 1990 au fost o epoca de mare buna-dispozitie si jaf. In absenta pazei, pescarii cu lansete si undite erau bucurosi sa pescuiasca gratis si sa ia tot ce prind, iar brigazile de braconieri crosetau apa cu setci si ave, nestingherite decat de aglomeratia de plase pe care tot ei o creasera. Nu era neobisnuit sa vezi pe apa barcile lor forfotind ca taxiurile in fata garii si chiar sa-i auzi injurandu-se prin ceturile noptii, pentru o parcela de lac pe care nu si-o puteau imparti amical. Nu ca s-ar fi braconat numai noaptea. Gaseai si ziua plutele cate unei „perdele" insirate pe apa si, daca te uitai mai bine, vedeai burta alba a unui crap chinezesc atarnat in ate. Furtul de peste nu era nou, se furase si inainte (am amintirea memorabila a unui braconier care daduse cu carbid intr-un ochi de balta mai larg, cunoscut sub numele pitoresc de „la papura", si toata platica se sufocase si iesise la suprafata, iar el se plimba in aburii diminetii cu o barca de lemn ca o copaie pe apa alba de peste si vaslea cu minciogul; fundul barcii nu se mai deslusea, omul statea pe un strat gros de platica; ia si tu si taci din gura, mi-a recomandat scurt cand a dat cu ochii de mine), dar in anii aceia facuse explozie.

Firesc, pestele s-a tot imputinat, la fel si atractia mea pentru apele lacului. A ramas nostalgia dupa un paradis pierdut. La jumatatea anilor 90, nu ma asteptam sa revin acolo prea curand. Tocmai descoperisem Delta.